Stângacii din viața mea

Să fi stângaci nu este o alegere, aşa cum nu îţi alegi genul. Dacă în copilărie auzeam poveşti oribile despre cei care erau stângaci dar trebuiau corectaţi ca să fie în “rând cu lumea”, astăzi vreau să cred că educatorii şi învăţătorii nu au nimic de comentat pe această temă. Vreau să cred că educaţie se poate face şi cu creionul/pixul/creta în mâna stângă.

Bunicul-primul stângaci din familie

Bunicul meu, sau tataie, cum îi spuneam spre al deosebi de bunicul patern, era stângaciul familiei din Bucureşti. Vedeam cum el apuca lucrurile “pe dos”, mănâncă cu mâna în aşa fel încât mă deranja la masă dar avea un fel aparte de a fi. Părea ironic când se referea la el dar suspina când vorbea de copilărie. Pedepse crunte a primit de la şcoală. Însă, privindu-l în activităţile lui, zău dacă ceva îmi părea anapoda. Făcea lucrurile corect, nu scăpa lucruri din mână pentru că le ţinea “invers” şi nu părea să aibe nevoie de ajutor.

Mulţi au tendinţa de a spune că stângăcii sunt mai lenţi, mai grei de cap. Însă, total greşit. Mai ales în sporturi. Am făcut scrimă aproximativ 2 ani şi baschet vreo 6 luni. Cei mai aprigi adversari îmi erau stângăcii. Nu reuşeam să pun în practică cele învăţate (corect) la antrenamente pentru că nu se potrivea imaginea din faţa mea cu cea a antrenorului, mai ales pentru că acesta era dreptaci. Nici el nu era pregătit să ne arate tehnici de a lupta cu un adversar în oglindă fidelă.

Cel puţin la scrimă eram doborâtă pe partea stângă imediat iar eu aveam tendinţa să mă întorc la 90 de grade pentru a putea să lupt “corect” cu adversarul din faţa mea. Practic aveam nevoie de acel spaţiu “normal” între cei doi jucători dreptaci, în lipsa acestuia mi se părea imposibil jocul.

Admir scrisul stângacilor

Nu ştiu cum reuşesc să ţină instrumentul de scris şi cum pot să scrie ţinând mâna atât de încovoiată. Cum parcă îşi feresc scrisul ca şi cum ar fi ceva atât de secret. Până la urmă este vorba de dexteritate şi de percepţie. Nu ştiu exact care sunt modificările la nivel de creier pentru a transforma o fiinţă din dreptace în stângace. Sau o fi invers, din stângace în dreptace?

Făcând excepţie de cei ce au numai o mână sau ajung pe parcursul vieţii să rămână cu o singură mână şi anume cea stângă, ceilalţi cred că pur şi simplu se nasc cu instinctul de a fi dreptaci.

Ţin minte că la un moment dat ni se schimbase antrenorul la scrimă. Acesta doreşte să ne cunoască dar să ştie şi cum ne va aborda pe fiecare în parte cu instrucţiunile. În acest scop ne face un test. Ne aliniază şi trece prin faţa noastră, oprindu-se la fiecare în parte şi aruncând către noi un mănunchi de chei. Prima mână cu care ai tendinţa să prinzi cheile este mâna principală. Atunci am aflat că aveam o colegă stângace. I se spunea rusoaică. Nu ştiu de ce, dar mi-a fost adversară de prea multe ori şi mă bătea crunt.

Eu şi scrisul… (sunt ambidextră)

Păi va fi scurt. Scriu urât şi uneori frumos, dar nu mai mult de 3-4 rânduri. Diferenţa între cele 3-4 rânduri cu caligrafie frumoasă şi restul de la rândul 5 în colo… este colosală. Ghiarele pisicii, purcelul cel murdar, baba oarba şi alte apelative erau la adresa scrisului meu. Parcă îmi era peste mână să scriu efectiv. Şters, corectat, pastă corectoare, PIC şi alte lame folosite. Însă, în momentele de respiro, am încercat să scriu cu mâna stângă. Şi nu mi s-a părut o ciudăţenie. Evident că nu scriu repede sau la fel de lizibil ca şi cu dreapta, dar pot. Nu am avut un interes pentru a exersa cu stânga. Dar, zău dacă îmi dau seama când am ajuns să fiu ambidextră.

Deşi aş putea să spun că sunt dreptace în proporţie de 20%, în rest stângace. Scriu şi curăţ legumele şi carnea pentru mâncare cu dreapta. Punct. Restul, cu stânga. Numai eu ştiu câte reproşuri mi-am luat la masă pentru că tăiam cu mâna stângă şi mâncăm cu dreapta. Apoi la spălat vasele tot cu stânga apuc şi frec cu dreapta. De, mi se pare că am mai multă încredere în mâna stângă.

Ce-i drept la mine totul a fost ca o curiozitate. Oare pot să fac aşa? Dar aşa? Dar pot să iau cu piciorul obiecte de jos şi să le aduc la nivelul mâinilor stând în picioare? Pot face asta şi cu stângul şi cu dreptul?

Cu mâinile apuc obiectele instinctiv, când cu dreapta când cu stânga, în funcţie de proximitatea lor. În concluzie mă folosesc de toate membrele mele ca de o extensie. Şi tare mi-au folosit picioarele când copiii mei au început să meargă. Eram ca în desenele cu Tom şi Jerry în care motanul ţinea la distanţă cu piciorul pe şoricel în timp ce el mânca ceva.

De la mine la copiii mei

Copiii mei sunt gemeni. Au coabitat împreună în burtică. Mai nou se spune că ei văd în burtică şi îşi copiază mişcările. Ei cam asta au făcut de mici. Între Alin şi Denis a fost o decalare de vreo două-trei săptămâni până în momentul când au recuperat prematuritatea. Mă refer la capacitatea de a face diverse acţiuni.

Oricum fiecare are timpul lui de realizare şi modul personal de a le face. Şi uite aşa am văzut că ei aveau tendinţa de a folosi mai mult mâna stângă. Nu am intervenit. Nu am menţionat nimic cum că ar fi rău sau bine. Şi i-am lăsat aşa. Astăzi au 4 ani. Unul este sigur stângaci. Unul la masă mai plimbă lingura din dreapta în stânga când se loveşte de mâna fratelui său, dar tind să cred că va fi dreptaci.

Pornind de la situaţia copiilor mei, am pus o întrebare pe Fb pe un grup de părinţi de gemeni. Am primit 15 răspunsuri cum că ai lor gemeni sunt unul stângaci şi unul dreptaci. Bonus, cel stângaci a stat în burtică în stânga iar cel dreptaci în dreapta. Am avut un răspuns cu ambii stângaci şi 3 cu unul stângaci şi unul ambidextru. La o căutare mai amănunţită am aflat că în jurul vârstei de 6 ani se stabileşte lateralitatea biologică.

Până una-alta, am un copil stângaci şi unul posibil dreptaci sau ambidextru. Însă, din câte am observat stângăcii sunt oameni deosebiţi. Sunt o altă categorie de oameni şi din punct de vedere intelectual şi emoţional. Sunt inventivi, glumeţi, sociabili şi iuţi la mişcări. Buni sportivi şi competitivi.

Până aici viitorul copiilor mei sună bine. Şi zău dacă voi încerca vreodată să le schimb stilul, lateralitatea sau visele. Cel puţin ştiu că vor fi oameni speciali. Precum bunicul meu.