O glumă, dar proastă

Asta am primit de la copiii mei la ora prânzului. Mai precis la somnul de prânz.

După cum le este obiceiul, Adin și Denis cer ca cineva să stea cu ei la culcare. Dacă ar fi fost soțul acasă, el ar fi alegerea numărul 1. Dar cum soțul este la muncă, ,,s-au ales,, cu mine.

Pe scurt rutina este așa: le repet de 100 de ori să se schimbe în pijamale până la ora X dacă vor să le citesc și poveste. În general nu se grăbesc sau poate numai Alin. Mă schimb și eu în pijamale, îmi aduc telefonul, cartea și eventual cafeaua dacă nu am apucat să o termin. Apoi îmi iau locul la marginea patului.

Și astăzi am făcut același lucru. Dar, după ce m-am dus să iau cartea mea, din care citesc după timpul lor de poveste, nu am mai găsit telefonul. I-am întrbat cu frumosul, pentru că știu că îl iau numai ca să treacă timpul. De obicei îl pun sub perna lor sau îl ascund în păturile lor.

I-am întrebat și mai supărată, amenințător chiar. Poate scurtez timpul de căutare. Nimic. Ba mai și râdeau. Am luat casa la scotocit de două ori, ba chiar și curtea. I-am mai întrebat de 100 de ori pe puțin, dar ei tot susțineau că nu știu. Partea cea mai tragică pentru mine era râsul lor, un râs batjocoritor. Cu siguranță nu și-au dat seama de gestul lor, dar pe mine m-a înfuriat atât de tare faptul că au susținut amândoi că nu știu unde este telefonul apoi începeau să râdă aiurea, încât le-am dat și două la fund.

Simțeam că îmi pierd mințile. Mă întrebam dacă chiar l-am adus în pat sau l-am uitat pe undeva. Am încercat să îl găsesc cu funcția brățării de fitness, dar îmi spunea că nu este în aria de acoperire. Ceea ce mă făcea să cred și mai mult că nu l-am adus în pat.

Iar am luat casa la scotocit. Am verificat patul, păturile, pernele. Nimic. Într-un final m-am băgat în pat și am încercat să citesc din cartea mea. Ceva cu o sultană de pe la 1600. Nu cred că este relevant. Cert este că pe la 15, 30 am plecat din pat și m-am dus la bucătărie să îmi iau porșia de dulce, pe sistem nervos. Dar, și pentru că doream să îi pedepsesc, să nu le dau și lor să mănânce din dulcele meu.

Cu cutia în pat, învelită cu pătura tricotată de mine, copiii au venit ca pisicile curioase și îmi tot dădeau târcoale. Imediat a apărut și telefonul cu o explicație penibilă, cum că ar fi căzut între pat și perete. Din acel moment m-a luat o durere de cap cruntă și o stare de rău de nedescris. Îmi era și frică să mă ridic din pat. Nu eram sigură pe corpul meu.

Noroc că a venit soțul mai devreme de la muncă și toată atenția a revenit lui. Dar, starea mea de rău a persistat. A observat și soțul, care mă tot chema afară, la aer. Ba mai mult, îmi dădea liber să plec la cumpărături, dacă tot i-au intrat și ultimele bonuri de masă de la fostul loc de muncă.

Greu m-am activat. Am băut două căni de apă și am mai luat o fiolă de tonic forte. Acum, stau să mă întreb. Cât au realizat ei din răul făcut? Oare vor mai face pe viitor farse de acest tip? Își dau seama cât de ușor pot induce în eroare numai pentru că sunt doi și se susțin reciproc? Oare cât din comportamentul meu li s-a părut serios și cât de râs?

La final de zi nu știu dacă această întâmplare este o lecție pentru mine sau numai o fază trecătoare a lor. Este ora 23,32 când scriu aceste rânduri și nu mi-am revenit cu totul. Nu știu cât de corect sau prost gramatical am scris, nu știu câte virgule și diagcritice am mâncat sau pus în plus. Nu îmi pasă. Vreau numai să semnalez puterea lui împreună. O putere ce poate afecta crunt un om.