Salutare dragi mămici de gemeni sau femei însărcinate cu gemeni,
Astăzi vă prezint povestea unei mămici ce a născut la stat anul trecut, 2021. Este o poveste în care oftica își spune cuvântul, dar și „pila” rămâne cel mai utilizat instrument de rezolvat situații complicate.
Trebuie să recunosc că textul trimis de Georgiana Bumbaru nu a avut nevoie de completări, a fost scris destul de cursiv și nu cred că are rost să îl rup în întrebări și răspunsuri. O să îl las întreg, așa cum citiți în revistele pentru femei rubrica „Povestea mea”.
Georgiana, ai CUVÂNTUL:
Uff… Nici nu știu de unde să încep, sunt atât de multe detalii și aş vrea să împărtășesc cu voi povestea ștrumfilor mei născuți la 34 de săptămâni.
Sunt Georgiana, am 26 de ani și din prima mămică de gemeni.
A fost bine, frumos și interesant, mai ales că pe perioada sarcinii am slăbit 10 kg. Eu care mereu eram o grasă, scumpii mei, care până la 4 luni „au fost fete”, vroiau doar bere. Nu mă puteam apropia de mâncare, dar era bine pentru că ei se dezvoltau normal.
Sarcina a fost monitorizată frumos la privat, cu ecografii și morfologii. Mergem de drag la control.
1 august 2021 după 1 examen eșuat deoarece adormeam la învățat, soțul meu îmi dă minunată veste că mai pleacă câteva săptămâni la muncă în Norvegia, să mai facem și noi bani. Atunci pentru mine a început chinul. Nu dureri, nu rău, ci frică, frică de întuneric, de singurătate, de faptul că nasc și el nu e acasă.
Seară de seară pentru mine era calvar, nu puteam să controlez frica. Munceam toată ziua ca să fiu obosită seara, ziua mă termină somnul, dar noaptea stăteam de veghe.
Trece azi, trece mâine, trec 2 săptămâni și ce să vezi… era sâmbătă 14 august în Ajunul Adormirii Maicii Domnului. Mă pun pe treabă ca să dorm noaptea.
Am șmotruit bucătăria de la un capăt la altul, am făcut curățenie, mâncare, chiar dacă eu nu mâncam. Spală rufe, strânge, adună, etc. și seara ca să fie toată cireașa de pe tort, am plecat la Mănăstire.
Toată ziua am simțit doar cum împingea în burta un ștrumf și că burtă mi se întărea doar în partea de sus. Am ajuns la mănăstire, am vorbit cu părintele, m-am împărtășit, m-am spovedit, am stat la Sf. Maslu. Burta mea tot tare, dar nu îmi era rău.
Ajung acasă în jur de ora 2 noapte, îmi anunț soțul care lucra de noapte că mă pun la somn și că ne auzim mâine dimineață.
O oră am dormit. La 3 m-am trezit cu senzația că trebuie să merg la baie, dar când m-am ridicat în picioare m-a „bufnit” hemoragia. O sun pe nașa mea, îi spun cele întâmplate. Vine într-un suflet la mine și îmi spune că situația nu e atât de bună și că e nevoie de spital.
Îl sun pe soțul meu și îi zic că nasc, el că nu, nu are cum, e prea devreme. Anunț salvarea. Eu pe picioarele mele, fac duş, fac bagaj. Până atunci nu pregătisem nimic, eu în continuare în hemoragie. Vine salvarea, mă urc singură și plec, lăsând în urmă multe semne de întrebare pentru toți cei dragi. Ajung la spital la 4.30 și aici începe frumosul, te duci tu și îi trezești la ora aia că îți arde de născut.
M-au primit cu o greață și cu o față de somn, începând de la infirmieră până la asistenta șef și șeful de la Ginecologie. De ce? Fiindcă nu fusesem să fac controale la ei, ci am mers la privat.
Replică asistentă:
„Așa faceți voi, mergeți la privat și când vă crapă măseaua veniți la noi.”
În timpul acesta vine și medicul de gardă, mă controlează, mă apasă pe burtă de aveam impresia că îmi sufoca copiii, pleacă și mă lasă acolo pe masă de nu știau nici asistentele ce să îmi facă. Se întrebau una, pe alta.
Într-un final primesc răspuns:
„Puneți-o să stea pe pat până se schimbă garda și se oprește hemoragia.”
Mie tot nu îmi era rău, doar că nu știam ce se întâmplă. Se schimbă garda, vine o doctoriță, mă controlează și ea și zice:
„Faceți o injecție pentru dezvoltarea plămânilor la bebeluși și ne vedem mâine dimineață!”
eu fiind de la 3 în hemoragiei, doctorița și ea supărată că am mers la privat.
Văzând ce se întâmplă reușesc să îmi anunț mama, care lucrează la o persoană cunoscută în orașul nostru. Reușește să îmi găsească o „pilă”. Doamna doctor fiind sunată de cunoștința respectivă vine și mă bagă în seamă.
În cel mai scurt timp au început contracțiile, se făcuse ora 10.00. Sunt pregătită pentru operație și în cel mai scurt timp la 10.35 vine Denis căruia i-am auzit vocea, dar la 10.40 când a venit Dragoș, nu am mai auzit nimic, însă am pus totul pe seama stresului.
În cel mai scurt timp vine doctorul neonatolog și îmi spune:
„Copiii tăi vor pleca la alt spital, la spitalul de copii din Iași”.
De ce? În ora aia cât am dormit am făcut un puseu de tensiune, mi s-a fisurat una din placete și Dragoșul meu înghițise mult sânge. Amândoi aveau nevoie să li se dezvolte plămâni. Accept și asta dar când am aflat că eu rămân la spitalul unde am născut, mi-a căzut cerul în cap. Noroc că a intervenit cunoștința, altfel nu știu ce era azi de noi,
Denis avea 2500 gr și Dragoș 2000gr și urma să ne despărțim pentru 1 lună, când noi nici nu reușisem să ne vedem decât câteva momente, când eram pe masa de operație. După 2 zile am fost externată și sunam zi de zi la ei. Atât auzeam:
„Are scaune cu sânge, nu mănâncă și nu ia niciunul în greutate”.
Mai bine mă lovea cu ceva în cap decât să aud asta. Dar cum Dumnezeu există peste tot, după 2 săptămâni mergem și ne luăm puii în brațe, îi aducem acasă și începe aventura.
Azi avem 6 luni, cu 10 kg, respectiv 8.5 kg. Avem dinți și vrem să plecăm, oriunde. Doamne Doamne există pentru noi toți. Să fiți sănătoase mămici eroine!
Mulţumesc Georgiana pentru povestea ta. Mulţumesc pentru că ai fost sinceră și ai menționat de „pilă”. Mă bucură faptul că acum sunteți bine și creșteți mari.
Dacă și tu vrei să îți spui povestea de sarcină sau vreo situație mai aparte cu copiii, pe aștept pe adresa redacției pentrumamedegemeni@outlook.com